Poezia
Poezia „Floare Albastră” a fost scrisă în anul 1872 și publicată în revista „Convorbiri literare” în anul 1873, 1 aprilie.
Creația romantică, poezia este un text complex deoarece prezintă elemente de idilă, poezie de dragoste în natură, meditație, poezie filozofică.
Autorul
Mihai Eminescu a fost un poet de mare valoare, cea mai importantă voce pentru literatura românească, prozator și jurnalist.
Titlul
Titlul poeziei este alcătuit din două cuvinte cu valoare de simbol: „floare” ce înseamnă frumusețe, gingășie,sensibilitate, dar și trecător; și „albastru” ce reprezintă cerul, perfecțiune și absolutul.
La Eminescu, „Floare albastră” reflectă eternitate dar și trecător.
Tema
Tema textului este iubirea și natura, este contituită de aspirația poetului spre iubirea ideală, care nu se poate împlini.
Ideea poetică
Ideea poetică exprimă tristețea poetului pentru neîmplinirea iubirii.
Motivele literare
Motive literare specifice: floare-albastră, ceruri nalte, stele, codru, luna, izvore, trestia, etc.
Structura poeziei
Poezia cuprinde patru secvențe lirice, rima este îmbrățișată, măsura de 7-8 silabe, iar ritmul este trohaic.
Prima secvență – conține imaginea bărbatului adâncit în problemele cunoașterii reprezentate de „stele”, „ceruri nalte” , „câmpuri asire” și „piramide învechite”.
El este geniul izolat în lumea comună, apare vocea iubitei, care încearcă a-și scoate iubitul din izolare și a-l atrage în lumea reală, al codrului și a naturii; „Hai în codru cu verdeață”. Motivul este exprimat tranșant „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite”. Bărbatul are o relație uimitoare recunoscând justețea duiosului reproș; „Astfel zise mititica/ dulce, netezându-mi părul/ ah! ea spune adevărul/ Eu am râs, n-am zis nimica”.
A doua secvență – este reprezentată de chemarea, invitația în codru; „ Hai în codru cu verdeață”, de fapt avem în față derularea unui vis de iubire, pentru că gesturile și întâlnirea propriu-zisă au loc la nivelul imaginației, urmând să se petreacă. Starea de fericire e totală, patronată fiind de lună și favorizată de liniște și singurătate. Frumusețea iubitei conține armonia dintre terestru și angelic; „Este roșie ca mărul”,„ Și are părul de aur”(Voi roșie ca mărul/ Mi-oi desface de-aur părul).
Secvența a treia – este expresia exaltării în fața frumuseței iubitei; „Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi dulce floare”. Poemul este totodată și trist pentru că iubita dispare; „Încă o gură- și dispare …/Ca un stâlp eu stam în lună”.
Ultima secvență – este reprezentată de strofa finală, care este o meditație asupra existenței umane generată de dispariția iubirii.„Și te-ai dus dulce minune/ și-a murit iubirea noastră-/ Floare-albastră, floare-albastră…/ Totuși este trist în lume”.
Neîmplinirea visului de iubire înseamnă revenirea la stare inițială de contemplația meditației, ajungându-se la amara constatare că totul este efemer, trecător, în cadrul limitat al existenței umane.
Exclamația retorică „Totuși este trist în lume”, adverbul „totuși”, arată cât de mare și devastatoare este diferența dintre vis și realitate.
Concluzie
În concluzie, poezia „Floare albastră” de Mihai Eminescu este o capodoperă a literaturii române, care se încadrează în curentul literar numit romantism.
Citește și: Eseu Floare Albastră