Jurnalul fericirii – rezumat

“Jurnalul fericirii” este o carte scrisă de Nicolae Steinhardt în timpul regimului comunist din România. Este o operă autobiografică care prezintă viața autorului ca deținut politic și descoperirea sa a creștinismului în vremuri dificile.

În această carte, Steinhardt discută despre trei soluții pentru supraviețuirea într-un mediu concentrare. El analizează și compară aceste soluții și explică de ce primele două nu funcționează în contextul specific al României.

Cartea nu urmează o ordine cronologică, ci prezintă amintiri și gânduri ale autorului, trecând de la Londra anilor ’30 la închisoarea din Gherla. Steinhardt discută despre natura umană, creștinism și istorie în relație cu societatea.

Autorul se opune materialismului comunist și este supus unor interogatorii repetate, demonstrându-și integritatea și puterea de sacrificiu. Mai târziu, el s-a călugărit la Mănăstirea Rohia și a fost bibliotecar acolo până la moartea sa în 1989.

Steinhardt a petrecut cinci ani în închisorile comuniste și s-a botezat în 1960. Pentru el, “Jurnalul fericirii” a reprezentat o călătorie spirituală și o descoperire interioară, reprezentând idealul împăcării cu sine și cu lumea din jurul său.

În concluzie, “Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt este o operă importantă a literaturii românești, deși a fost lăsat în umbră în comparație cu alți scriitori români care s-au remarcat în Franța. Recunoașterea adevărată pentru opera sa a venit postum.