Introducere
Pentru a scrie un comentariu sau eseu despre Luceafarul de Mihai Eminescu, studiaza foarte bine acest comentariu.
Romantismul este o mișcare artistică și literală, apărută la sfârșitul secolului XVIII,ca o revoltă în fața clasicismului și iluminismului.
Romantismul românesc este reprezentat prin cel mai important exponent al său, Mihai Eminescu, acesta fiind considerat și ultimul romantic european.
Totodată, Mihai Eminescu, este considerat și unul dintre cei mai importanți exponenți ai Epocii Marilor Clasici, impreună cu Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă.
Poemul „Luceafărul”, sinteză a creației eminesciene, a fost publicat în anul 1883 în „România Jună”, ulterior fiind inclus în „Convorbiri literare” și în final inclus în volumul princeps denumit „Poesii” și publicat in 1884.
Încadrarea în curent literar/cultural
Prima trăsătură care permite încadrarea poeziei „Luceafărul” în curentul literar denumit romantism este reprezentată de sursa de inspirație folclorică.
În scrierea poemului,Mihai Eminescu a avut drept sursă de inspirație basmul „Fata în grădina de aur” scris de austriacul Richard Kunnsch.
Acest basm descrie iubirea dintre un zmeu si o fată a unui impărat, personaje simbolice, care provin din lumi diferite.
A doua trăsătură care permite încadrarea în romantism este dată de amestecul speciilor și genurilor.
Luceafărul este o poezie filosofică constituit pe tema condiției omului de geniu în care sunt evidențiate atât elemente lirice cat și elemente epice și dramatice.
Elementele lirice sunt scoase în evidență prin limbajul foarte expresiv, afectivitate și exprimarea directă a sentimentelor și gandurilor.
Trăsăturile dramatice se remarcă prin prezența personajelor – Cătălin, Cătălina, Demiurgul, fata de împărat și Luceafărul – dar și prin dialogul prezent în poem.
Elementele epice pot fi observate prin prisma cadrului de basm dar și în inciputul poeziei: „A fost odată ca-n povești / A fost ca niciodată”.
Totodata, în acest poem, putem observa imbinarea unei multitudini de specii lirice: idila, pastelurile terestru și cosmic, meditația filosofică și meditația.
Comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului
Tema principală a poeziei este una de factură romantică, constituită de iubirea imposibilă.
Teme secundare:
- problematica geniului în raport cu lumea mărginită,
- cunoașterea,
- iubirea.
Prima idee poetică relevantă care susține tema iubirii imposibile este dată de faptul că există o nepotrivire absolută între omul comun și geniu. Această idee ne este prezentată în primu tablou, care ne descrie povestea de dragoste dintre Luceafăr și fata de împărat, deci dintre ființe care aparțin unor lumi diferite: lumea terestră și lumea cosmică.
Așadar, este scoasă în evidență manifestarea a două tipuri de existență: cea a omului comun și cea a geniului.
Chiar daca fata de împarat este atrasă de mareția ipostazei angelice a Luceafărului, refuzul fetei de împărat de părăsire a lumii terestre este unul categoric și se naște din conștientizarea incompatibilității dintre cele două lumi: „Căci eu sunt vie, tu ești mort/ Doară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată”.
A doua idee poetică relevantă pentru tema poeziei reliefează faptul că: doar geniul are capacitatea de a își depăși propria-i condiție.
Luceafărul se desprinde de sfera sa în momentul în care fata de împărat îl cheamă: „O dulce-al nopții mele domn/ Cobori în jos luceafăr blând”.
Se întrupează pentru prima dată din cer și din mare, ulterior apărând ca un tânăr voievod, cu toate că fata de împarat îl vede ca pe „un mort frumos cu ochii vii”.
Aspectul său facial alb și transparent îi tradează natura diferită de cea umana, reliefându-i-se în acest mod statutul de ființă superioară.
Când acesta este chemat pentru a doua oară de fată, acesta se întrupează într-o ipostază demonică, din soare și din noapte.
Această imagine se înscrie tot în romantism prin antiteza viu-mort: ochii mari și minunați, părul negru, privirea care-i arde și totuși „El vine trist și gânditor/ și palid e la față”. Cu ocazia fiecărei întrupări, Luceafărul îi relatează fetei de împărat despre dificultatea renașterii.
Elemente de structură și compoziție
Primul element de structură și compoziție este dat de titlu.
Cu sens propriu, titlul evidențiază numele popular al planetei Venus și a unui astru ceresc. În sens conotativ, el devine simbol al unicității și superiorității, întruchipând geniul.
Elementul paratextual face trimitere la motivul central al textului și susține alegoria locului geniului în lume, văzut ca ființă solitară și nefericită.
Din punct de vedere compozițional, poemul se bazează pe antiteza romantică, ce
duce la apariția mai multor opoziții; terestru-cosmic, muritor-nemuritor.
Al doilea element de structură și compoziție este reprezentat de tropii.
În cazul poeziei Luceafărul ies în evidență mai multe figuri de stil, printre care:
- epitetul hiperbolizat – „o prea frumoasă fată” – subliniază aspectul magnific al fetei;
- repetiția – „a fost odată” – care exprimă transcedența în fabulos;
- cele două comparații – „cum e fecioara între sinfți / Și luna între stele” – reliefează modul autentic în care fata de împărat este vazută prin ochii Luceafărului
Concluzie
Poemul eminescian „Luceafărul” sintetizează viziunea autorului asupra condiției omului de geniu în lume.
Opera se înscrie în curentul romantism prin împletirea temelor, motivelor și procedeelor specifice într-o manieră excepțională.