„Ultima lună de toamnă” este o nuvelă scrisă de Ion Druță, un autor moldovean, în anul 1967. Lucrarea sa este cunoscută pentru atmosfera sa nostalgică și pentru modul în care tratează subiecte legate de dorul de casă și de pierderea treptată a tradițiilor și obiceiurilor dragi.
În această nuvelă, autorul se concentrează pe trăirile interioare ale unui tată care, simțind că sfârșitul vieții sale este aproape, decide să-și viziteze copiii. Titlul nuvelei sugerează ideea apropierea finalului vieții protagonistului, aflat în „toamna” existenței sale. Toamna este și vremea musafirilor în Moldova, astfel încât bătrânul devine el însuși un musafir pentru fiecare dintre fiii săi.
Cu haine modeste, dar noi, și un coș plin cu bunătăți pregătite de soția sa, bătrânul pleacă într-o călătorie emoționantă. Încercase să-i determine să-l viziteze trimițându-le o scrisoare în care-i anunța că era grav bolnav, însă nimeni nu trecuse pragul ușii lui. Numai Marinca, fiindcă locuia aproape, vine la căpătâiul patului său și, din fericire, temperatura tatălui nu urcă peste patruzeci de grade, iar acesta își revine.
Deși este îndurerat de absența copiilor, nu aceasta îl nemulțumește cel mai tare, ci sacrificiul Marincăi, care-și transformase întreaga existență într-o jertfă, fiindu-i mult prea teamă să-și creeze propriul drum. Pentru bătrânul tată, aceasta se traduce prin lipsa demnității și nu este mulțumit de felul în care fiica lui alesese să ducă mai departe sămânța neamului.
Prima vizită este la Andrei, care lucrează la un atelier de reparații a tehnicii agricole. Cărunt, căsătorit, deja tată al unor băieți gata de însurătoare, acesta locuiește în Frumușica, un sat de ucraineni. Bătrânul se bucură să vadă că băiatul păstrase învățăturile părintești și le luase cu sine, și rămâne mulțumit în urma vizitei făcute.
Următoarea vizită îl lasă mai puțin mulțumit pe bătrânul care se afla acum la cel de-al doilea fiu al său, Nicolai. Acesta era însurat și muncea la Fabrica de zahăr, distanțându-se foarte mult de restul familiei. Nicolai nu-l primește nici pe departe atât de bine precum Andrei, lăsându-l să doarmă în bucătărie și oferindu-i doar un cuțit ruginit în locul celui nou.
Urmează vizitele la Anton, Serfaim și chiar la personajul-narator, care se identifică drept unul dintre fiii protagonistului. Bătrânul simte o puternică înstrăinare față de toți copiii lui, cărora le lipsește dragostea pentru meleagurile natale. La întoarcere, el cade pe gânduri, așteptându-se să înceteze din viață înainte de a primi vizitele mult așteptate de la copiii săi, dar sperând să-i mai vadă o dată înainte ca aceasta să se petreacă.
În concluzie, „Ultima lună de toamnă” este o nuvelă ce înfățișează în mod autentic sentimentele tatălui, conștient de apropierea finalului propriei existențe. Acesta simte nevoia ca, văzându-și pentru ultima dată copiii, să fie mulțumit de felul în care i-a crescut, știind că ei reprezintă moștenirea lăsată de el în această lume.