În prima secvență analizată, poezia Umbra lui Mircea. La Cozia îmbină cu măiestrie aspectele romantice cu cele ale poeziei istorice, concentrându-se pe evocarea unei figuri semnificative din trecutul românesc, Mircea cel Bătrân, într-un peisaj încărcat de simbolism.
Strofa întâi deschide poezia cu o imagine vizuală puternică: „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”. Aceasta creează o atmosferă de mister și preludiu la revelația istorică ce urmează. Finalul strofei, „Ș-ale valurilor mândre generații spumegate/ Zidul vechi al mănăstirei în cadență îl izbesc”, sugerează perpetua luptă și rezistența spiritului național prin metafora valurilor ce lovesc zidurile unei mănăstiri, simbol al tradiției și culturii.
A doua strofă amplifică atmosfera de mister prin descrierea apariției unor „chipuri negre” care emerg din peisajul natural, „dintr-o peșteră”, „din râpă”, indicând posibila confruntare spirituală ce urmează. Verbele la timpul prezent și locațiile vizuale contribuie la dinamismul scenei, crescând tensiunea narativă.
Strofa a treia este crucială, revelându-ne entitatea centrală a poeziei, o fantomă „încoronată” ce se ridică dintr-un mormânt. Această apariție este descrierea spiritului lui Mircea cel Bătrân, ce domină scena atât de intens încât „Râul înapoi se trage… munții vârful își clătesc”. Acest vers ilustrează impactul profund al prezenței fantomei asupra mediului înconjurător, simbolizând reverența și frica pe care le inspiră.
În strofa a patra, fantoma dă o „poruncă”, moment în care textul capătă o dimensiune imperativă și solemnă. Ordinul este destinat naturii și, implicit, cititorului, marcând o conexiune între trecutul glorios și prezent. Poezia își dezvăluie scopul: o chemare la reamintirea și onorarea eroilor naționali.
Strofa a cincea și a șasea consolidează această chemare. Prin intermediul personificării râului Olt, poetul dialoghează cu istoria, întrebând retoric despre „omul care te-a-ngrozit”. Următorul vers, „Cavaler de ai credinței, sau al Tibrului stăpân,/ Traian, cinste a Romei ce se luptă cu Natura,/ Uriașe al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?” face o comparație între figuri istorice legendare și Mircea cel Bătrân, stabilindu-l pe acesta din urmă ca o prezență la fel de monumentală.
Ultima strofă a acestei secvențe, strofa a șaptea, consolidează identitatea spiritului ca fiind Mircea cel Bătrân, a cărui nume este scandat de natură, de la deal la Olt și la mare, într-un cor de venerație care încununează evocarea istorică cu un profund sentiment de continuitate și respect.
Citește și: Umbra lui Mircea. La Cozia COMENTARIU BAC